Termenul clasic descria pacientul care uită ședințe, schimbă subiectul, întârzie sau respinge interpretările. Formularea era că se apără de conștientizare, iar sarcina terapeutului era să depășească apărarea.
Practica s-a mutat considerabil. Lucrarea lui William Miller și Stephen Rollnick pe interviul motivațional a arătat că ceea ce se numea rezistență crește sau scade în funcție de ce face terapeutul: confruntarea o amplifică măsurabil, ascultarea reflexivă o reduce. Într-un studiu adesea citat, stilul terapeutului prezicea consumul de alcool al pacientului la un an distanță.
Reformularea utilă: rezistența e ambivalență, iar ambivalența e normală. Cine vrea să se schimbe are și motive să rămână la fel — altfel s-ar fi schimbat deja. Un tipar care persistă face de obicei ceva pentru persoană, iar acel ceva merită înțeles înainte de a fi combătut.
Practic, rezistența e o informație despre trei lucruri: ritmul e prea rapid, siguranța e insuficientă, sau metoda nu se potrivește. Toate trei sunt de discutat deschis — și cine simte că se opune terapiei sale are aproape întotdeauna un motiv care merită spus cu voce tare.