Teoria atașamentului vine de la John Bowlby și Mary Ainsworth și descrie cum se formează, în copilărie, un model intern despre cât de disponibili sunt ceilalți. Stilul anxios apare tipic atunci când îngrijirea a fost inconsecventă — uneori caldă, alteori indisponibilă, fără un tipar previzibil.
Un copil în situația asta învață că apropierea e posibilă, dar nu garantată, și că singura strategie e monitorizarea permanentă. La adult, asta devine: citirea obsesivă a tonului unui mesaj, nevoia de confirmări repetate, panica la un răspuns întârziat, tendința de a escalada conflictul pentru a obține o reacție — orice reacție e mai suportabilă decât absența.
Partea dificilă e că strategia produce exact ce se teme. Cererea intensă de reasigurare obosește partenerul, partenerul se retrage, retragerea confirmă frica.
Stilurile nu sunt fixe. Cercetarea longitudinală arată că se pot schimba în relații stabile și în terapie — conceptul de „securitate câștigată” descrie exact asta.