O limită nu e o cerere adresată celuilalt. E o descriere a ce vei face tu. „Nu mai țipa la mine” e o cerere — depinde de cooperarea celuilalt. „Dacă se ridică tonul, ies din cameră și continuăm mâine” e o limită — depinde doar de tine.
Distincția asta e motivul pentru care majoritatea „limitelor” eșuează. Formulate ca cereri, ele transferă puterea exact persoanei care le încalcă.
Limitele funcționale au trei părți: sunt spuse clar (nu sugerate), sunt aplicate consecvent (o limită impusă o dată din trei antrenează cealaltă persoană să insiste), și au un cost pe care ești dispus să-l plătești. O limită pe care nu ești pregătit să o susții e o amenințare goală, iar relația învață asta repede.
Nu sunt un act de agresiune. Paradoxal, limitele clare fac relațiile mai sigure: celălalt știe unde se află fără să ghicească.