Termenul academic e self-handicapping, descris de Edward Jones și Steven Berglas în 1978. Experimentul original: participanții care fuseseră lăudați pentru un succes obținut de fapt întâmplător alegeau, înaintea următoarei probe, o substanță despre care li se spusese că le va scădea performanța. Preferau un obstacol real în locul riscului de a afla că nu sunt buni.
Asta e logica. Autosabotajul creează în avans o explicație alternativă pentru un eșec posibil. Dacă am dormit patru ore, prezentarea slabă nu spune nimic despre mine. Amânarea, băutul înainte de un examen, cearta cu partenerul înainte de o vacanță importantă — toate mută cauza în afara identității.
Forma relațională e cea mai dureroasă: cu cât cineva se apropie mai mult, cu atât crește frica de pierdere, iar sabotarea preventivă transformă o pierdere posibilă și incontrolabilă într-una sigură și controlată.
Ce ajută nu e „mai multă disciplină”, ci identificarea a ce anume protejează comportamentul. Un tipar care are o funcție nu dispare pentru că e criticat.