Modelul care contează e cel al Christinei Maslach, cu trei dimensiuni distincte: epuizarea emoțională (rezervorul e gol), depersonalizarea sau cinismul (distanțare față de oameni, care devin cazuri sau tichete) și reducerea realizării personale (senzația că nimic din ce faci nu contează).
Detaliul care contează practic: cele trei nu apar simultan. Epuizarea vine prima, cinismul e o apărare împotriva ei, iar pierderea sensului de eficacitate vine ultima și e cea mai greu de întors. Cine intervine la primul semn are un drum mult mai scurt.
În ICD-11, OMS a clasificat burnout-ul ca fenomen ocupațional — nu ca afecțiune medicală. Distincția nu e birocratică: ea spune că problema e situată în relația cu munca, iar o intervenție care tratează doar persoana și lasă contextul neschimbat produce, de obicei, o recădere.
De aceea recomandările serioase includ schimbări de sarcină, de control asupra muncii, de recunoaștere și de echitate — nu doar tehnici de relaxare pentru cel epuizat.