Creierul nu distinge bine între un pericol imaginat viu și unul real: aceleași circuite se activează, iar corpul se pregătește la fel. Diferența e că un eveniment real are un final, în timp ce anticiparea poate rula zile sau săptămâni.
Asta explică observația comună că prezentarea a fost mai ușoară decât cele două săptămâni de dinainte. Costul fiziologic nu e proporțional cu durata evenimentului, ci cu durata anticipării.
Mecanismul care o menține e evitarea. Amânarea unui telefon dificil scade tensiunea imediat, iar scăderea întărește amânarea. Dar problema rămâne, ba chiar crește, pentru că acum se adaugă și consecințele întârzierii. Bucla e identică cu cea din compulsii, doar că e mai puțin vizibilă.
Ce funcționează merge împotriva instinctului: reducerea distanței în timp. Programarea lucrului temut cât mai devreme scurtează fereastra de anticipare, iar acțiunea în sine se dovedește aproape întotdeauna mai suportabilă decât repetiția mentală a ei.