Cercetarea separă consecvent două lucruri care sună la fel. Strădania perfecționistă — standarde înalte, ambiție, atenție la detaliu — corelează cu performanță bună și cu stare bună. Preocupările perfecționiste — frica de greșeală, îndoiala permanentă asupra propriilor acțiuni, sensibilitatea la critică — corelează cu anxietate, depresie și epuizare.
Cea de-a doua e partea maladaptativă, iar semnul ei distinctiv nu e efortul, ci absența satisfacției. Nota maximă nu produce bucurie, ci ușurare temporară că de data asta nu s-a văzut. Iar ușurarea nu se acumulează.
Consecința contraintuitivă e că perfecționismul maladaptativ scade productivitatea. Frica de a livra ceva imperfect produce amânare, amânarea produce criză de timp, criza de timp produce muncă mai slabă — care confirmă frica inițială.
Andrew Hill și Thomas Curran au arătat, într-o meta-analiză din 2017, o creștere semnificativă a perfecționismului la studenți între 1989 și 2016, mai ales a formei „impuse social” — convingerea că ceilalți cer perfecțiune.