Ideea că ar trebui să alegi între ele e o falsă dilemă, iar în practică cele două se sprijină reciproc.
Ce face medicamentul: reduce intensitatea simptomelor și îmbunătățește somnul, energia și capacitatea de concentrare. Într-o depresie severă, asta poate fi condiția pentru a putea face terapie deloc — cine nu se poate ridica din pat nu poate lucra la un tipar cognitiv.
Ce face terapia: schimbă tiparele care întrețin problema și construiește abilități care rămân după. Aici e și diferența cea mai importantă pe termen lung: la oprirea medicamentului, riscul de recădere e mai mare decât după o terapie încheiată, tocmai pentru că abilitățile rămân.
Ce trebuie spus terapeutului: ce iei, de când, cine ți-a prescris și ce efecte ai observat. Nu ca să comenteze tratamentul, ci pentru că informația schimbă interpretarea — o aplatizare emoțională poate fi un efect secundar cunoscut al unor antidepresive, nu un tipar psihologic, iar confuzia dintre cele două duce munca în direcția greșită.
Ce nu face terapeutul: nu îți schimbă doza, nu îți spune să oprești și nu îți recomandă un alt medicament. Dacă observă ceva îngrijorător, te va îndruma înapoi la psihiatru — ideal, cu acordul tău, comunicând direct cu el.
Oprirea nu se face singur. Antidepresivele nu se întrerup brusc; scăderea se face treptat, cu medicul care le-a prescris. Momentul în care începi să te simți mai bine e cel în care apare tentația de a opri, și e exact momentul cel mai riscant.