Teama asta apare la aproape toată lumea înainte de primele ședințe și are, de obicei, în spate o convingere: că terapia e un examen la care trebuie să vii cu materialul pregătit.
Ce ajută concret:
Începe cu ce e la suprafață. Nu trebuie să fie evenimentul cel mai important. „Săptămâna asta a fost grea la muncă” duce, în general, exact acolo unde trebuie, doar pe alt drum.
Descrie senzația, nu concluzia. Dacă nu știi ce simți, descrie ce se întâmplă în corp — nod în piept, umeri strânși, gol în stomac. E un punct de plecare la fel de valid ca o poveste.
Adu tăcerea în discuție. „Mi-e greu să vorbesc despre asta” sau „nu știu de ce mi-e greu acum” sunt propoziții cu conținut, nu ocolișuri.
Nu e nevoie să umpli spațiul. Tăcerea într-o ședință nu e un moment pierdut. Uneori e chiar locul în care apare ceva.
Dacă blocajul persistă și după câteva ședințe, e de spus cu voce tare — poate însemna că ritmul e prea rapid, că nu s-a construit încă suficientă siguranță, sau că metoda nu se potrivește. Toate trei sunt lucruri pe care un terapeut le poate ajusta, dar numai dacă știe de ele.
Un terapeut bun nu așteaptă să vii cu ordinea făcută. Dacă ai avea-o, probabil nu ai avea nevoie de el.