Terapie familială

Cel mai frecvent, familia vine aducând o persoană: „adolescentul care nu mai vorbește cu noi”, „copilul care nu mai merge la școală”. Terapia familială ia simptomul în serios, dar nu îl localizează într-un singur om. De regulă, cel adus e cel mai sensibil membru al unui sistem sub tensiune — cel la care presiunea iese la suprafață prima dată.

În Republica Moldova, un grup foarte mare are aceeași formă: migrația a rescris structura familiei. Copii crescuți de bunici, cu părinți prezenți prin telefon. Reunificări după cinci sau zece ani, în care copilul și părintele descoperă că nu se mai cunosc. Bunici care au crescut copilul și acum sunt împinși într-un rol secundar. Astea nu sunt probleme individuale — sunt probleme de sistem, iar terapia individuală le atinge doar parțial.

Ședințele durează 60-90 de minute, mai lungi decât cele individuale pentru că sunt mai multe voci în cameră. Nu vine toată lumea de fiecare dată: terapeutul poate cere o ședință doar cu părinții, apoi una cu toți, apoi una cu frații.

Instrumentul de bază e întrebarea circulară: în loc să întrebe fiecare persoană ce simte, terapeutul întreabă un membru despre relația dintre alți doi — „când tata și sora ta se ceartă, ce face mama?”. Răspunsurile scot la suprafață tipare pe care nimeni nu le-ar fi descris direct. Adesea se desenează și o genogramă, o hartă pe trei generații; e frecvent momentul în care cineva vede prima dată că ce trăiește nu a început cu el.

O regulă fermă: terapeutul nu ia partea nimănui. Un membru care se simte acuzat nu mai revine, iar fără el sistemul nu se schimbă.