La trei luni după ce a murit tatăl ei, Ana s-a speriat de ea însăși. Nu pentru că plângea — asta se aștepta. Ci pentru că într-o marți dimineața a râs în hohote la o glumă proastă de la radio, iar apoi, în aceeași zi, la ora patru, s-a prăbușit în parcarea supermarketului fiindcă văzuse o pungă de semințe de floarea-soarelui.
„Credeam că am trecut de furie", mi-a spus. „Credeam că sunt la acceptare."
Ana făcea ce facem aproape toți: își verifica doliul cu o hartă. Iar harta e greșită.
De unde vin cele cinci etape
Elisabeth Kübler-Ross a publicat On Death and Dying în 1969. Modelul ei — negare, furie, negociere, depresie, acceptare — a devenit probabil cea mai cunoscută schemă din toată psihologia. E în manuale, în filme, în conversațiile de la înmormântări.
Ce se pierde aproape întotdeauna e contextul: Kübler-Ross a descris ce trăiesc pacienții aflați în fața propriei morți, nu ce trăiesc cei rămași în urmă. Erau observații despre bolnavi terminali care își procesau propriul diagnostic.
Extinderea la doliu a venit ulterior, în cultura populară, nu în cercetare. Iar Kübler-Ross însăși a scris în ultima ei carte, On Grief and Grieving (2005, cu David Kessler), că etapele „nu au fost niciodată menite să împacheteze emoțiile dezordonate în pachete îngrijite" și că nu sunt liniare.
Corectarea a venit prea târziu. Modelul plecase deja în lume.
Ce arată cercetarea de fapt
Studiile longitudinale pe persoane îndoliate găsesc altceva decât o secvență.
Nu există o ordine. Oamenii trec prin furie, tristețe, ușurare, vinovăție, amorțeală — în orice combinație, în aceeași zi, uneori în aceeași oră. Un studiu influent al lui George Bonanno (Columbia University), care a urmărit oameni înainte și după pierderea partenerului, a arătat că traiectoriile individuale sunt atât de diferite încât o etapizare comună nu se susține.
Reziliența e răspunsul cel mai frecvent. Asta surprinde cel mai mult. În cercetarea lui Bonanno, cel mai comun tipar după o pierdere nu e prăbușirea urmată de recuperare lentă, ci menținerea unei funcționări relativ stabile, cu valuri de durere intensă. Aproximativ jumătate dintre oameni urmează acest tipar. Nu înseamnă că nu suferă. Înseamnă că suferă și continuă să funcționeze, simultan.
Doliul vine în valuri, nu în faze. Termenul folosit în literatură e grief bursts — valuri care apar declanșate de un miros, un cântec, o pungă de semințe în parcare. Cu timpul, valurile se răresc și scad în intensitate. Dar nu dispar la o dată fixă, iar reapariția lor peste ani nu e o recădere.
De ce contează că modelul e greșit
Pentru că oamenii se pedepsesc cu el.
„Ar trebui să fi ajuns la acceptare până acum." „De ce mai sunt furios, doar am trecut de etapa aia." „Am râs — înseamnă că nu-mi păsa destul."
Modelul în etape adaugă un al doilea strat de suferință peste primul: rușinea de a nu suferi corect. Pacienții spun frecvent că se simt defecți pentru că experiența lor nu se potrivește cu ce știu că ar trebui să se întâmple.
Nu există un fel corect. Există al tău.
Ce e adevărat despre doliu
Doliul nu e o problemă de rezolvat. E răspunsul normal la o legătură ruptă. Nu se vindecă în sensul în care se vindecă o infecție; se integrează. Modelul mai util decât etapele e cel al legăturilor continue: relația nu se termină, se schimbă. Continui să ai o relație cu persoana, doar că într-o altă formă.
